Astazi e una din zilele alea cand nici macar pietrele nu par sa te bage in seama. Chit ca le cauti dinadins pentru a le calca apasat, cu incredere, profund adancit in ganduri inca matinale. Le privesti incredul cum iti intorc instantaneu un spate prafuit pe post de „vezi-ti de ale tale” privindu-si mai departe rostogolirea banala a rutinei „pe drum – pe langa drum”.
Astazi e una din zilele acelea cand resturi de bronsite primaveratice si-au reinceput bantuiala monotona pe la casele oamenilor obligandu-i sa ramana pititi acolo unde au fost prinsi cu mata’n sac. Oblingandu-i sa nu mai fie, cel putin temporar.
Astazi e una din zilele acelea cand ti se pare ca ai plecat, fara sa stii, la cules de abandonuri nespuse dar date de inteles, cand „din obligatie” a devenit atat de enervant incat a rabufnit intr-un final, trantindu-ti verde in afat o absenta de zile mari.
Ai incasat deja cateva absente neprogramate si nici macar nu-i inca miez de zi. Incepi sa regreti dupa-amiezele adancite in firul incalcit al romanelor politiste, lungile dupa-amieze cu incetinitorul scurse la umbra cautata cu orice pret. Pe vremea acea erai inca nerabdator sa fii cu adevarat un personaj al propriei povesti, nu numai un visator de rand la cules ale altora impresii, bine implantat in adancimea varateca a unui sezlong deja ponosit.
Ai vrut si ai avut, cu varf si indesat pana la epuizare, pana cand aproape ca nu ai mai putut cara. Ai fi vrut atunci sa le dai si celorlalti dar n-a fost sa fie, ceilalti aveau deja poverile lor. Apoi n-ai mai avut nimic, in mod intentionat. Te-ai tras la margine si ai privit somnolent pierdut prin lume.
Intr-un sfarsit, de-atata privit te-ai banalizat de-a binelea confundandu-te cu umbrele celorlalti. Ai inceput sa vrei din nou in joc.
Te consideri relativ in forma, pari inca intelept, si relativ gata. Dar se pare ca momentul nu-i inca al tau, te ocoloste in mod vadit.
Astazi.
